Ar trebui să ieșim la ferestre să aplaudăm și copiii.
Ne-au învățat să trăim prezentul și să ne fim unul celuilalt, și marea și muntele, răsăritul și apusul, ploaia și curcubeul.
Ar trebui să le aplaudăm puterea cu care au înțeles că, pentru moment, libertatea înseamnă doar un pătrățel, sau că poți salva oameni, culmea, doar cu îndepărtare, cu neîmbrățișare, cu nesărut.
Ne-au învățat să îi acceptăm pe cei din jur, exact așa cum sunt, fără a face comparații… cum nici ei nu ne compară pe noi cu alți părinți.
Ne-au învățat să iubim necondiționat, așa cum ei ne iubesc, și atât… fără să ceară nimic la schimb.
Ne-au învățat să iertăm, așa cum ei iartă… și noi greșim, și noi ne mai uităm promisiunile, dar ei nu se supără pe noi niciodată.
Ar trebui să aplaudăm răbdarea și înțelepciunea cu care ei au acceptat această viață nouă, această schimbare bruscă a definiției despre copilărie. Să aplaudăm zâmbetul și mângâierile pe care ni le-au oferit, atunci când ne-au simțit tristețea și îngrijorarea, pe care uneori nu le-am mai putut ascunde.
Ar trebui să aplaudăm privirea cu care ne-au încurajat să mergem ferm mai departe. Și trebuie să mergem! Pentru ei! Fiindcă pe umerii lor mici, stă o întreagă națiune. Una singură! Întrucât, toți acești copii, sunt planeta noastră de mâine.❤
Cu drag, Valentina!
